Mai puţin ştiută

Când te-am văzut, Verena... de Mihai Eminescu

Când te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi
Zăvor voi pune minții-mi, simțirei mele lacăt,
Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacăt
Prin ușile gândirei, cămara tristei inemi.

Căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rug
Al gândurilor sânge și sufletu-n cântare-mi;
Și nu voiam a vieții iluzie s-o sfaremi
Cu ochii tăi de-un dulce, puternic vicleșug.

Te miri atunci, crăiasă, când tu zâmbești, că tac:
Eu idolului mândru scot ochii blânzi de șerpe,
La rodul gurii tale gândirile-mi sunt sterpe,
De cărnurile albe eu fălcile-ți dizbrac.

Și pielea de deasupra și buzele le tai.
Hidoasa căpățină de păru-i despoiată,
Din sânge și din flegmă scârbos e închegată.
O, ce rămase-atuncea naintea minții-mi? Vai!

Nu-mi mrejuiai gândirea cu perii tăi cei deși,
Nu-mi pătrundeai, tu idol, în gând vrodinioară;
Pentru că porți pe oase un obrăzar de ceară,
Păreai a fi-nceputul frumos al unui leș.

Oricât fii mlădioasă, oricum fie-al tău port,
Și blândă ca un înger de-ai fi cântat în psalme,
Sau dacă o heteră jucând băteai din palme,
Priveam deopotrivă c-un rece ochi de mort.

De dulcea iscodire eu mă feream în laturi.
În veci cătam în suflet mânia s-o întărt,
Ca lumea ș-a ei chipuri să-mi pară vis deșert
De muierești cuvinte și lunecoase sfaturi.

Ușor te biruiește poftirea frumuseții,
Ziceam ­ și o privire din arcul cel cu gene
Te-nvață crud durerea ființei pământene
Și-n inimă îți bagă el viermele vieții.

Venin e sărutarea păgânei zâne Vineri,
Care aruncă-n inimi săgețile-ndulcirii,
Dizbărbătează mintea cu vălul amăgirii ­
Deci în zădar ți-i gura frumoasă, ochii tineri.

Decât să-ntind privirea-mi, ca mâni fără de trup,
Să caut cu ei dulcea a ochilor tăi vrajă,
În porțile acestea mi-oi pune mâna strajă,
De nu atunci din frunte-mi mai bine să mi-i rup.

Nabucco's dream

I had a dream 'bout someone being an idol,
A head of  pure gold above the chest and  arms reflecting silver ray
With belly and  tights of bronze-so proud- and legs of iron
Strong feet of ferrous metal but partly spoiled with clay.

And then one day a stone  hit all of a sudden the weakest part,
you see, the gold, the silver, the bronze, the iron, and the dust
just crumbled down as one, the idol was impossible to last
because when  thought is pure, it's altered by the heart,
'though will is even stronger, the means diminish fast.

Singuri de Crăciun

    Un lucru mai rău decât să te simţi singur cu ceilalţi: singur cu tine. Trist e că se întâmplă şi de sărbători, de Crăciun… Naştere, Paşte, Rusalii, Sfântă Mărie, substantive majusculă,  iz de vacanţă oficială,  afumătură, prilej de bântuit malluri şi de mituit golul, foamea dinlauntru cu lucruri inutile, aceleaşi, multiplicate pe mii de metri pătraţi. Legitimarea  prin afişare. Multe premise de a fi mulţumiţi, dacă nu bucuroşi, uneori atinşi de fericire, şi totuşi…Am pierdut Timpul Sacru, ritmurile eterne, disciplina spirituală care pune hăţuri pornirilor de tot felul transformate în nărav. Abstinenţă. Fără dedulcire, tăcere mai multă, atenţie la sine în raport cu ceilalţi, mărturisire, canon, iertare, împăcare, compasiune. Chiar şi una singură din acestea ne-ar  fi oprit în acest răstimp revărsările de fiere, pierderea minţilor,  a dragilor noştri, a bunurilor, poate, dăruindu-ne în schimb unii altora. 
    Dar Istoria sfântă trece înainte. Fără noi. Câţi am recitit pasajele de Acum, câţi ne-am gândit la miracolul de mâine, privindu-ne în Pruncul, Fiu al omului, ce va veni pe lume pentru o soartă atât de crudă, ca a noastră, de altfel? Hm, poate şi noi vom clatina capul şi îi vom închide uşa, că doar nu avem loc. Ne e plină casa de Legiune: mândrie, grijă, invidie, răutate, indiferenţă, Hofstede,  cruzime, frică, totdeauna gata să “se înscrie”. Fecioara-potir ne va privi tristă, depărtându-se de la noi cu Darul nebănuit. Fericiţi cei ce vor primi-o măcar într-un colţ  al sufletului lor,  nu chiar acasă, ci barem într-un grajd…Şi mai fericiţi, şi rari, vestitorii. Cât despre magi, n-am auzit de mult de ei. Iată cum, fără să ştim, fără să vrem, suntem pe scena aceasta, în piesă, jucând un rol la care ne osândim. Singuri.
    

Virago

Defiant, bold, despising death and pain,
broad shouldered, tall, a lion's neck
right breast burned to the root or cut
-a woman's pride-their object of disdain.-
because an arch and arrow master
cannot afford of  war to be a wreck..